Ascultă
Pauză
Morcovilă
Așa cum nu toate florile, plantele, animalele arată la
fel, așa e și cu noi, oamenii. Suntem cu toții diferiți și nu e
nimic rău în asta; ar fi tare plictisitor dacă toate lucrurile
și toți oamenii ar arăta la fel. Doar că atunci când ești mic
și diferit poate să fie destul de provocator și trist, mai ales
când cei din jur se uită lung la tine sau te evită. Așa începe
și povestea lui Morcovilă, care nu s-a născut la fel ca toți copiii, ci din păcate spatele său era strâmb. Uneori nu doar durerea fizică e cea care ne supără ci și suflețelul mic și fragil este afectat.
Deși pe Morcovilă îl durea destul de tare spatele, el era totuși un copil cu același chef de joacă și de multe ori rezista durerii doar ca să poată și el să iasă afară și să se bucure de compania altor copii.
Dar cum el mergea mai greu și nu reușea să fugă foarte repede, unii dintre copiii din vecini mereu se luau de Morocovilă și i-au găsit o poreclă tare supărătoare: Strâmbul!
Totuși el avea puterea să nu se lase intimidat și hotărî să vorbească cu Mihăiță.
– Mihăiță, oare de ce mereu te legi de mine și îmi zici tot felul de porecle?
– He, he, he… ia uite cine are curaj să vorbească cu mine. Ce faci strâmbule?
Doar ca Mihăiță în secunda în care își termină fraza, cum țopăia de zor si nu era atent, alunecă pe o coajă de banană și trase o trântă zdravănă.
– Au, au, au….începu el să se vaiete. Mă doare tare, mă doare tare!!
– Ce te doare? întrebă Morcovilă îngrijorat.
– Mâna, cred ca mi-au rupt mâna, auuu, au au..
Atunci Morcovilă fugi repede, repede la mama lui Mihăiță care veni în grabă și îl luă pe băiat și îl duse la doctor După câteva ore Mihăiță se întoarse acasă cu ochii roșii de lacrimi si mâna îmbrăcată cu gips alb. După câteva zile Morcovilă se hotărî să îi facă o vizită lui Mihăiță.
– Mama, eu aș vrea să văd cum se simte, Mihăiță. Știu
ca a fost și răutacios cu mine dar chiar și așa eu sunt
îngrijorat, nu l-am mai văzut deloc pe afară.
– Bine, dacă asta vrei, poti merge, cred ca s-ar bucura.
Așa a plecat Morcovilă cu emoții în vizită.
– Salut Mihăiță, cum ești? Am venit să văd ce faci.
– Salut, mă bucur ca ai venit. Uite eu nu am voie să ies
afară deocamdată și știi, zilele astea a fost cam greu
pentru mine ca nu pot sa îmi folosesc mâna dreaptă și cu
stânga nu prea mă descurc…mi-am dat seama ca am fost
răutăcios cu tine și nu meritai. Iar tu, atunci când am avut
nevoie, ai fost alături de mine și vreau să îți mulțumesc.
Și uite așa, Mihăiță a înțeles că și copiii cu suferințe
sunt tot copiii și că este cel mai important să știm să fim
buni și prietenoși față de cei din jurul nostru, să ajutăm
mereu.